Recunoștință învățătoarei mele : mi-a pus creionul în mână!

”Visul începe cu un profesor care crede în tine...”(Dan Rather).

Cu siguranță că fiecare dintre noi ne amintim de învățătoarea noastră. Nu vreau să vorbesc despre cazurile nefericite în care au fost mai multe învățătoare pe parcursul celor patru clase primare sau cazurile în care aceasta, învățătoarea, a lăsat o amintire neplăcută elevilor săi. Vreau să vorbesc despre amintirile frumoase pe care mulți dintre noi le avem din primii ani de școală.

Îmi aduc aminte, chiar și după atât de mulți ani... vreo 36... de prima mea zi de școală. Eram în curtea școlii, la vestitul careu și așteptam cu emoții foarte mari să intru în clasă. Erau părinții mei cu mine, un pic mai departe era și fratele meu (elev în clasa a III-a deja) și mai recunoșteam vreo doi-trei copii cu care mă jucam în fața blocului. Aveam un nod în gât și îmi venea să plâng. Lângă mine se așezase un vecin din bloc, care era cu mine în aceeași clasă. El mă întrebă dacă îmi este frică.... Până să apuc să răspund, îmi spuse că lui îi e foarte frică și că îi vine să plângă... Când am auzit asta... am bravat:  i-am spus că mie nu îmi e frică deloc și că abia aștept să intru în clasă... Nu era așa... îmi venea să fug... dar nu voiam să mă fac de râs! Atunci a apărut ea: doamna mea învățătoare! Ne-a zâmbit tuturor, dar eu eram sigură că îmi zâmbește numai mie! Era foarte frumoasă! Îmi trecuse teama!  Mai departe, amintirile despre prima zi se estompează...

Însă amintirile despre doamna  învățătoare sunt foarte clare. Tot ce spunea ea era cel mai important, era adevărul absolut. Ea nu greșea niciodată! O pusesem undeva... pe un piedestal... Ea era mai presus decât toți oamenii obișnuiți. Mare mi-a fost mirarea când am întâlnit-o la piață, încărcată cu sacoșe... Nu se putea... Atunci am întrebat-o pe mama: ”Mamă, doamna mea învățătoare e și ea un om ca toți oamenii???”.

Da, ceea ce era cu adevărat minunat era că doamna mea învățătoare chiar a fost un om ca toți oamenii... Însă un om bun, blând, care ne încuraja, ne sfătuia, ne ambiționa și cel mai important, avea încredere în noi, elevii ei. Dacă luam o notă bună sau premiu (cum era în acea vreme), îmi spunea că era sigură că voi reuși... Dacă cumva luam o notă mai mică... nu îmi spunea că am dezamăgit-o... ci că e sigură că data viitoare va fi mult mai bine.

Viața a făcut, ca după câțiva ani, când am terminat Liceul Pedagogic, să obțin repartiție la școala la care am fost elevă. A fost foarte plăcut sentimentul pe care l-am avut revenind după cinci ani, în calitate de învățătoare în școala din care plecasem elevă. Ajunsesem colegă de cancelarie cu doamna mea învățătoare. Bucuria și mândria au fost reciproce. Doamna învățătoare a făcut în așa fel încât să am clasa în aceeași sală în care era și dumneaei, în schimburi diferite. Asta pentru a mă ajuta știind că în același timp mergeam și la facultate, la cursuri de zi, și că îmi era destul de greu cu programul. Acesta nu a fost singurul ajutor pe care l-am primit de la dumneaei. Permanent mă ajuta, mă încuraja îmi dădea cele mai potrivite sfaturi. A făcut în așa fel încât să nu mai fiu nesigură pe mine și să pornesc la drum cu încrederea că voi reuși. 

Îi sunt recunoscătoare doamnei mele învățătoare, nu doar pentru că ”mi-a pus creionul în mână” ci și pentru că mi-a dat încredere și m-a făcut să îmi doresc ca și elevii mei să își aducă aminte de mine după atât de mulți ani, la fel cum îmi amintesc eu de ea!

                                          Desen realizat de Ayleen Andrei (CNM ”G. Enescu”)