MENTOR... A FI SAU A NU FI...

Zilele acestea am trăit multe emoții alături de foștii mei elevi, din seriile trecute, elevi ce au ajuns acum într-un punct important din viata lor: au încheiat un capitol si pornesc într-o nouă călătorie în viața! În anul 2010, ma reintorceam in invatamant dupa o pauza de 10 ani. 10 ani de viata corporatista, 10 ani pe care nu ii regret si in care am invatat multe de la oameni cărora le voi purta intotdeauna un profund respect. Dar... asa cum spuneam... in anul 2010 ma reintorceam la dragostea mea..."catedra"!  Mi-aduc aminte prima zi de școală, la scoala care ma primise la reintoarcere: Colegiul National de Muzica "George  Enescu". Primisem o clasa a IV-a, o clasa a cărei învățătoare se pensionase  Eu eram emoționată, ma gândeam cum ma voi descurca după o pauza atat de mare... Ei, elevii mei, erau si ei emoționați! O nouă doamnă... oare cum o fi? Am pornit împreună la drum... Si am facut lucruri frumoase: revista clasei, am luat premii la olimpiada, am compus po...

În zilele noastre, nu mai spunem ca suntem patrioti, nu mai spunem ca suntem mândri că suntem români... Unii consideră patriotismul un concept demodat, altii consideră că sunt alte lucruri mai importante decât iubirea de țară, pe cand altora le e rusine sa declare ca sunt patrioti, de teama sa nu dea naștere la diverse polemici. Mie însă nu imi e rusine sa fiu patrioată! Nu imi e rusine sa declar răspicat că sunt mândră că sunt româncă! Imi iubesc tara cu tot sufletul meu, imi iubesc  strămoșii, imi iubesc istoria! Ma doare sufletul sa vad cum multi români (in acte doar) ponegresc aceasta țară. Dar... imi alung tristețea atunci când, o mână de copii, ai mei, elevi din clasa a III a, spun, neinvatati de nimeni, ca sunt mândri că sunt români! Sper, dragii mei copii, sa va păstrați iubirea de țară și cand veti fi mai mari si mai mult decat atat, sa va comportati mereu ca niște români adevărați!

Aventura puiului de barză, botezat de noi Ionică, a început într-o după-amiază de duminică, la căsuța noastră din Șelaru. Maria și Sabina, fetele mele inimoase, au venit la mine  și mi-au spus, impacientate, că unul dintre puii berzei, care avea cuib pe stâlpul de lângă curtea noastră, a căzut din cuib. Am fugit, împreună cu mama, către locul unde picase nefericita pasăre. Mulți vecini, copii și adulți, se strânseseră în jurul puiului de barză și își dădeau cu părerea: ”. ..l-au alungat din cuib frații lui!”, ” nu mai are nici o șansă ”, ” ne pierdem vremea, oricum va muri ”... Puiul de barză stătea culcat, în poziția în care ”aterizase”. Avea sânge la cioc, respira și ne privea. Privirea lui... parcă implora să-l ajutăm. Știam că berzele sunt păsări protejate în țara noastră și m-am gândit că sigur vom găsi rapid pe cineva care să îl salveze. Prin urmare... am început să caut un număr de telefon la care să solicit ajutor. Trebuie să vă spun că mi-a trecut prin cap să sun la 112,...

Într-o dimineață, acum vreo două săptămâni, aud la radio următoarea știre: ” România este pe ultimul loc în Europa la încrederea în profesori, conform unui studiu realizat de Fundația România Business Leader (RBL) și D&D Research. Indexul este bazat pe evaluarea respectului copiilor fata de dascăli. ” Am vrut să încep să comentez știrea împreună cu colega mea cu care mergeam spre serviciul nostru... adică spre școală... amândouă fiind învățătoare. Dar nu am putut. Am tăcut. Eram tristă. În câteva minute urma să intru în clasă și mă gandeam : ”Oare elevii mei au sau nu încredere în mine?”. Sunt mici încă, sunt clasa a II-a, sunt la vârsta la care doamna învățătoare este mămica de la școală. Știu că au încredere în mine. Dar ce se întâmplă mai târziu, când cresc. De ce se pierde această încredere în profesor? De ce în România de azi s-a ajuns la asta? Spun ”România de azi” pentru că atunci când eram eu elevă, exista un foarte mare respect și totodată încredere în cel de la catedr...

Saptămâna aceasta, a avut loc un eveniment de mare amploare la Ateneul Român. Mai exact este vorba despre Concertul Extraordinar ”Enescu Alumni - 60 ani”, organizat de Colegiul Național de Muzică ”George Enescu” din București. Așa cum spuneam, a fost un eveniment de mare amploare, cu interpreți, invitați dar și public de excepție! A fost însă și un eveniment cu mare încărcătură emoțională. Priveam, din loja în care stăteam, minunata sală mare a Ateneului, o sală încărcată de istorie și de cultură, dar și de numeroasele emoții încercate de-a lungul timpului, la numeroasele spectacole, de către cei care au fost aici. La fel și în seara marelui eveniment despre care vreau să vorbesc am simțit cum deasupra tuturor pluteau emoții. Da, multe emoții, emoții de toate felurile. Au fost emoțiile unei doamne directoare care a invitat alături de ea, pe scenă, o fostă doamnă directoare, pe care o cunoștea de când era elevă... a fost ca o ”predare de ștafetă”, sau ca o legătură unică ce se creează...

După ce am scris postarea anterioară intitulată  Asa nu!  m-am gândit cât de mulți profesori debutanți chiar aud astfel de cuvinte descurajante. de la cei care ar trebui să îi ajute. Apoi m-am întrebat ce l-ar determina pe un profesor mai experimenat să îi vorbească așa unui tânăr coleg aflat la început de drum: lipsa de interes?, ignoranța?, demotivarea personală?... chiar nu știu... Potrivit legii, formarea iniţială pentru ocuparea funcţiilor didactice cuprinde:  formarea iniţială, teoretică, în specialitate , realizată prin universităţi , masterat didactic cu durata de 2 ani și stagiul practic cu durata de un an şcolar realizat într-o unitate de învăţământ, sub coordonarea unui profesor mentor. Deși acest lucru (existența unui profesor mentor) este stipulat în lege, este o realitate faptul că în școlile din România nu este reglementat statutul mentorului. Acest lucru este lăsat la latitudinea   fiecărei școli sau mai bine zis la voia întâmplării. În cazurile f...