Mentorul meu

Când m-am inscris la programul de master ”Mentoratul în educație” de la Universitatea București, m-am întrebat ”De ce mentorat?”, ”Vreau să fiu și eu mentorul cuiva?”, ”Ce mă legitimează să fiu un mentor?”, ”Pot fi și eu oare un mentor bun?”. Apoi m-am gândit la cei care mi-au fost mie mentori. Mi-am amintit de profesorii mei. Am avut norocul sa am profesori foarte buni, de la care am învățat multe lucruri importante pentru devenirea mea. Însă mentori.... pot spune ca au fost trei: doamna profesoara elegantă și frumoasă care mi-a insuflat dragostea pentru muzica clasică, ducându-ne, cu clasa, săptămânal la Ateneul Român, la matineele duminicale; apoi am mai crescut și am învățat de la alta doamnă importantă pentru mine că trebuie să avem grijă ”să nu batem câmpii cu grație”, pentru că un om deștept își va da seama de asta. Tot ea m-a încurajat să visez și să scriu.. spunându-mi ca ”am condei”...
Voi vorbi însă mai multe despre cel căruia îi datorez mare parte din ce am devenit, din punct de vedere profesional. Acel profesor care, atunci când intra în clasă, la fiecare oră, reușea să ne ofere o perspectivă atractivă asupra meseriei pentru care ne formam. Nici nu realizam pe-atunci ce însemna să fii învățatoare..., dacă voiam cu adevărat asta... dar la sfârșitul celor cinci ani de liceu... am știut că da, asta îmi doresc să fac. Profesorul meu, mentorul meu, ne-a spus la un moment dat că pentru a fi respectate în meseria noastră, e important să ne repectăm în primul rând noi pe noi. A spus : ”Când veți fi la catedră, în fața voastră, vor sta în bănci, în calitate de părinți, oameni de toate categoriile sociale: de la muncitorul pe șantier sau casnica de acasă, până la ministrul, omul de afaceri sau chiar președintele. Toți vă vor respecta în aceeași măsură, dar doar dacă știți cum să le impuneți acest respect!”.
Acum, dupa 27 de ani și după un periplu profesional complex, am avut bucuria să trăiesc emoția reîntâlnirii cu acest profesor-mentor. Când am revenit în învățământ, după o pauză ”corporatistă” de 10 ani, profesorul meu, m-a revăzut și m-a felicitat că m-am întors pe acest drum.  Am urmat pașii perfecționării profesionale, din punctul în care eram când am renunțat:  gradul II cu inspecțiile și examenul aferent și anul acesta, gradul I. Coordonatorul meu la gradul I a fost, bine înțeles, domnul profesor. În ziua inspecției finale de grad I, pe lângă emoțiile inerente pentru acest examen, am avut emoția amintirilor: la începutul orelor, când l-am văzut pe domnul profesor în spatele clasei, m-am transpus în anii de liceu, la  orele susținute la practica pedagogică, numeroasele lecții, la care eram asistată de domnul profesor. De fiecare dată, orice sugestie pe care o avea, orice sfat sau chiar orice critică erau strict pentru a mă încuraja și pentru a mă face să îmi doresc să continui. Retrăind aceste amintiri. am depășit toate emoțiile și am încheiat ziua cu succes, cu bucuria recunoașterii lucrului bine făcut.
Acum revin și mă întreb din nou: ”Pot fi și eu, la rândul meu, mentorul cuiva? Un mentor bun?” Sper că da, îmi doresc lucrul acesta. Și știu că dacă voi fi măcar pe jumătate pentru alții cum a fost domnul profesor pentru mine, atunci, da, voi fi un mentor bun!
Multumesc, domnule profesor!