Despre emoții...
Saptămâna aceasta, a avut loc un eveniment de mare amploare la Ateneul Român. Mai exact este vorba despre Concertul Extraordinar ”Enescu Alumni - 60 ani”, organizat de Colegiul Național de Muzică ”George Enescu” din București. Așa cum spuneam, a fost un eveniment de mare amploare, cu interpreți, invitați dar și public de excepție!
A fost însă și un eveniment cu mare încărcătură emoțională. Priveam, din loja în care stăteam, minunata sală mare a Ateneului, o sală încărcată de istorie și de cultură, dar și de numeroasele emoții încercate de-a lungul timpului, la numeroasele spectacole, de către cei care au fost aici. La fel și în seara marelui eveniment despre care vreau să vorbesc am simțit cum deasupra tuturor pluteau emoții. Da, multe emoții, emoții de toate felurile.
Au fost emoțiile unei doamne directoare care a invitat alături de ea, pe scenă, o fostă doamnă directoare, pe care o cunoștea de când era elevă... a fost ca o ”predare de ștafetă”, sau ca o legătură unică ce se creează între profesor și elev și care, după ani și ani, se privesc cu aceleași sentimente dar de pe poziții diferite...
Au fost apoi emoțiile părinților ce își vedeau copiii pe scenă... oare câte ore au studiat acești copii acasă, oare câte lacrimi au curs că nu le iese piesa... oare de câte încurajări și îmbrățișări a fost nevoie să le dea acești părinți copiilor lor, artiști în devenire... Oare ce o fi fost în sufletul mamei unei fetițe minunate care la vârsta de 11 ani ne-a mângâiat tuturor sufletele cu acordurile la pian ale ”Rapsodiei nr 1” a lui Enescu ? Dar în sufletul mamei-profesoare care își privea fata, și ea profesoară, care ne-a înălțat pe toți prin interpretarea minunată, precum o ”floare” a lui Delibes?
Mai apoi, au fost emoțiile elevului care își vede profesorul pe scenă și care se gândește ”Uau!!! Vreau și eu să ajung să cânt așa vreodată!”. Profesorul, mentorul, care e aspru atunci când e nevoie, acum e pe scenă și dă tot ce e mai bun din el... și asta o face, în primul rând pentru elevul sau elevii săi!
Amintim apoi de emoțiile profesorului care își vede elevul pe scenă și care are inima strânsă la fiecare pasaj, gândindu-se : ”Aici se încurca..., ah, ce bine... i-a ieșit, a cântat minunat! Sunt mândru de elevul meu”.
Dar emoțiile elevului care cântă alături de profesorul său pe scenă? Cât de important trebuie să fie acest moment... câtă încredere îi acordă profesorul că l-a ales pe el să îi fie alături! Am văzut asta la cei trei elevi care alături de profesoara lor au adus valurile mării pe coardele harpelor.
Am simțit însă și emoțiile unui frate mai mare, fost elev al colegiului, care a cântat minunat alături de frații lui mai mici, și ei tot foști elevi ai școlii noastre, într-un trio care a încântat publicul cu acorduri de chitară. Ce mare responsabilitate pentru el, față de frații lui mai mici și ei foarte talentați, dar și față de public care are diferite așteptări.
Cu siguranță că a avut emoții și cel care a compus, special pentru acest eveniment, o piesă minunată, piesă ce a fost în primă audiție absolută. ”Oare ce impact va avea piesa? Îi va placea publicului?”, confirmarea succesului venind la sfârșitul piesei, prin aplauzele și ovațiile îndelungate.
Au avut emoții și oamenii din sală, spectatorii: erau emoțiile fostelor profesoare ale colegiului, bucuroase în primul rând că au fost invitate, că nu au fost uitate, că au avut locuri în lojă...; au mai fost emoțiile organizatorilor care erau cu gândul în timpul spectacolului să iasă totul bine, să fie toată lumea mulțumită...; sau emoțiile mamei uneia dintre organizatoare care cu siguranță că a fost foarte mândră de fata ei!
Vă voi spune acum puțin despre ce am simțit eu: pe lângă emoțiile generale la un astfel de eveniment, am avut emoții pentru că în sală, erau, invitate de mine, câteva persoane importante pentru mine. Despre o parte dintre aceste persoane, am vorbit aici. Mă gândeam cu nostalgie la anii când veneam la Ateneu, cu diriginta mea draga, doamna M.D. Acum, iată-ne, împreună la Ateneu, de data această dumneaei fiind invitată de mine. Oare ce-o fi fost în sufletul ei? Apoi, tot în sală, am avut plăcerea să-l invit pe mentorul meu, domnul profesor M.M., alături de soția dumnealui dar și de alți doi profesori ai mei pe care îi respect. Am fost bucuroasă că am putut să le ofer, prin invitația la acest eveniment, o seară frumoasă.
Desigur că sunt multe emoții despre care poate că nu am amintit aici, dar ceea ce vrea să spun este că e bine ca din când în când, să ne lăsăm cu toții copleșiți de astfel de emoții, pentru că de aici ne luăm energia pentru a privi viața cu alți ochi... pentru că.. în fond... ”Viața e frumoasă...!”
A fost însă și un eveniment cu mare încărcătură emoțională. Priveam, din loja în care stăteam, minunata sală mare a Ateneului, o sală încărcată de istorie și de cultură, dar și de numeroasele emoții încercate de-a lungul timpului, la numeroasele spectacole, de către cei care au fost aici. La fel și în seara marelui eveniment despre care vreau să vorbesc am simțit cum deasupra tuturor pluteau emoții. Da, multe emoții, emoții de toate felurile.
Au fost emoțiile unei doamne directoare care a invitat alături de ea, pe scenă, o fostă doamnă directoare, pe care o cunoștea de când era elevă... a fost ca o ”predare de ștafetă”, sau ca o legătură unică ce se creează între profesor și elev și care, după ani și ani, se privesc cu aceleași sentimente dar de pe poziții diferite...
Au fost apoi emoțiile părinților ce își vedeau copiii pe scenă... oare câte ore au studiat acești copii acasă, oare câte lacrimi au curs că nu le iese piesa... oare de câte încurajări și îmbrățișări a fost nevoie să le dea acești părinți copiilor lor, artiști în devenire... Oare ce o fi fost în sufletul mamei unei fetițe minunate care la vârsta de 11 ani ne-a mângâiat tuturor sufletele cu acordurile la pian ale ”Rapsodiei nr 1” a lui Enescu ? Dar în sufletul mamei-profesoare care își privea fata, și ea profesoară, care ne-a înălțat pe toți prin interpretarea minunată, precum o ”floare” a lui Delibes?
Mai apoi, au fost emoțiile elevului care își vede profesorul pe scenă și care se gândește ”Uau!!! Vreau și eu să ajung să cânt așa vreodată!”. Profesorul, mentorul, care e aspru atunci când e nevoie, acum e pe scenă și dă tot ce e mai bun din el... și asta o face, în primul rând pentru elevul sau elevii săi!
Amintim apoi de emoțiile profesorului care își vede elevul pe scenă și care are inima strânsă la fiecare pasaj, gândindu-se : ”Aici se încurca..., ah, ce bine... i-a ieșit, a cântat minunat! Sunt mândru de elevul meu”.
Dar emoțiile elevului care cântă alături de profesorul său pe scenă? Cât de important trebuie să fie acest moment... câtă încredere îi acordă profesorul că l-a ales pe el să îi fie alături! Am văzut asta la cei trei elevi care alături de profesoara lor au adus valurile mării pe coardele harpelor.
Am simțit însă și emoțiile unui frate mai mare, fost elev al colegiului, care a cântat minunat alături de frații lui mai mici, și ei tot foști elevi ai școlii noastre, într-un trio care a încântat publicul cu acorduri de chitară. Ce mare responsabilitate pentru el, față de frații lui mai mici și ei foarte talentați, dar și față de public care are diferite așteptări.
Cu siguranță că a avut emoții și cel care a compus, special pentru acest eveniment, o piesă minunată, piesă ce a fost în primă audiție absolută. ”Oare ce impact va avea piesa? Îi va placea publicului?”, confirmarea succesului venind la sfârșitul piesei, prin aplauzele și ovațiile îndelungate.
Au avut emoții și oamenii din sală, spectatorii: erau emoțiile fostelor profesoare ale colegiului, bucuroase în primul rând că au fost invitate, că nu au fost uitate, că au avut locuri în lojă...; au mai fost emoțiile organizatorilor care erau cu gândul în timpul spectacolului să iasă totul bine, să fie toată lumea mulțumită...; sau emoțiile mamei uneia dintre organizatoare care cu siguranță că a fost foarte mândră de fata ei!
Vă voi spune acum puțin despre ce am simțit eu: pe lângă emoțiile generale la un astfel de eveniment, am avut emoții pentru că în sală, erau, invitate de mine, câteva persoane importante pentru mine. Despre o parte dintre aceste persoane, am vorbit aici. Mă gândeam cu nostalgie la anii când veneam la Ateneu, cu diriginta mea draga, doamna M.D. Acum, iată-ne, împreună la Ateneu, de data această dumneaei fiind invitată de mine. Oare ce-o fi fost în sufletul ei? Apoi, tot în sală, am avut plăcerea să-l invit pe mentorul meu, domnul profesor M.M., alături de soția dumnealui dar și de alți doi profesori ai mei pe care îi respect. Am fost bucuroasă că am putut să le ofer, prin invitația la acest eveniment, o seară frumoasă.
Desigur că sunt multe emoții despre care poate că nu am amintit aici, dar ceea ce vrea să spun este că e bine ca din când în când, să ne lăsăm cu toții copleșiți de astfel de emoții, pentru că de aici ne luăm energia pentru a privi viața cu alți ochi... pentru că.. în fond... ”Viața e frumoasă...!”
Comentarii
Trimiteți un comentariu