”Am încredere în profesorul meu?”
Într-o dimineață, acum vreo două săptămâni, aud la radio următoarea știre: ”România este pe ultimul loc în Europa la încrederea în profesori, conform unui studiu realizat de Fundația România Business Leader (RBL) și D&D Research. Indexul este bazat pe evaluarea respectului copiilor fata de dascăli.” Am vrut să încep să comentez știrea împreună cu colega mea cu care mergeam spre serviciul nostru... adică spre școală... amândouă fiind învățătoare. Dar nu am putut. Am tăcut. Eram tristă. În câteva minute urma să intru în clasă și mă gandeam : ”Oare elevii mei au sau nu încredere în mine?”. Sunt mici încă, sunt clasa a II-a, sunt la vârsta la care doamna învățătoare este mămica de la școală. Știu că au încredere în mine. Dar ce se întâmplă mai târziu, când cresc. De ce se pierde această încredere în profesor? De ce în România de azi s-a ajuns la asta? Spun ”România de azi” pentru că atunci când eram eu elevă, exista un foarte mare respect și totodată încredere în cel de la catedră.
Nu vreau să caut vinovații care au dus la acest loc rușinos al României în Europa. Nu vreau nici să le iau apărarea colegilor mei profesori, doar pentru că sunt și eu profesoară. Vreau doar să înțeleg de ce s-a ajuns la asta! Am încercat să caut tot felul de cauze ale acestui efect trist din sistemul educativ românesc și m-am oprit la două idei care mi s-au părut relevante: profesorii nu își mai dau interesul și profesorii nu sunt pregătiți corespunzător. Și iarăși m-am întrebat de ce se întâmplă asta? De ce profesorii nu își mai dau interesul, de ce nu fac cu plăcere munca la catedră? Poate pentru că nu sunt motivați? Pentru că statul nostru, prin politica bugetară, arată clar cât preț pune pe educație: deși legea prevede că statul trebuie să aloce anual minim 6% din PIB pentru educație, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, după 1990. În bugetul pentru anul în curs procentul alocat pentru educație este de 2,98% din PIB.Foarte puțin!
Apoi m-am gândit: ”Ce vină au copiii că statul nu alocă bani suficienți pentru educație, implicit pentru motivarea profesorilor?” . Așa este: ”dacă nu ești motivat, dacă nu ești mulțumit de salariu, nu mai sta, schimbă-ți locul de muncă, dar nu te răzbuna pe copii!”. Ce bine ar fi dacă s-ar rezolva problema atât de simplu: ”nu-mi convine salariul, plec din învățământ, mă angajez într-o corporație ( pe bani mai mulți) și las locul cuiva care își va da interesul!”. Problema însă nu e rezolvată! Am zis ”las locul altcuiva care își va da interesul”... adică cui??? Cuiva care are un soț sau o soție care câștigă destul cât să compenseze salariul mic.Sau cuiva care are o moștenire de la vreo mătușă și care are bani destui dar vine să profeseze din pasiune. Câte cazuri or fi din acestea? Nu suficiente cât să se ocupe posturile de către oameni pasionați care să ducă la modificarea topului rușinos despre care vorbesc aici. Și atunci...cui las locul? Aici intervine legea, care spune că ”în mod excepţional, în lipsa personalului didactic calificat, consiliile de administraţie din unităţile de învăţământ pot organiza testări prin interviu şi lucrare scrisă, în profilul postului solicitat, în vederea angajării cu contract individual de muncă pe perioadă determinată de cel mult un an şcolar a personalului fără studii corespunzătoare postului, respectiv până la revenirea titularului pe post/catedră în situaţia posturilor didactice/catedrelor rezervate sau până la solicitarea postului/catedrei de un cadru didactic calificat” (Art 103, alin.3 din Metologia -cadru privind mobilitatea personalului didactic de predare în învățământul preuniversitar în anul școlar 2017-2018). Adică cum ”angajarea personalului fără studii corespunzătoare postului”? Adică poate să se angajeze ca profesor de chimie o persoană care a terminat liceul la profil uman? Sau pe un post de învățător/educator, poate să vină să lucreze cineva care are diplomă de bacalaureat dar care nu are nici măcar o ora de practică pedagogică? Cred ca da, conform legii, poate acest lucru, până când vine un calificat și solicită postul respectiv. Părerea mea personală este că acest lucru este o aberație legislativă! Este dovedită, din nou, desconsiderarea educației de către societatea noastră. De ce nu se întămplă acest lucru și în alte domenii? De ce pe un post liber de chirurg nu se poate angaja un necalificat doar o perioadă, până când se întoarce calificatul? O să râdeți și o să spuneți că nu se poate asta pentru că necalificatul poate să omoare pacientul. Dar nu cumva și în educație, încetul cu încetul, prin aceste aberații permise de lege se ajunge tot la ”omorârea” societății? Necalificații vor profesa cu pasiune? Poate ca da, unii dintre ei vor încerca. Dar vor avea elevii încredere în ei? Cu siguranță ca nu! Chiar dacă suplinitorul necalificat își dă toată silința să facă un lucru bun la catedră, părintele află în cinci minute, de pe internet, că acesta nu are studii corespunzătoare postului și deci prin urmare nu are ce să îl învețe pe copilul său. Sigur că discuția este purtată de față cu copilul care vine a doua zi la școală și le spune și colegilor că ”profa sau proful sunt cam proști...”.
Apoi nu pot să nu mă întreb de ce aproximativ 98% din știrile despre educație sunt despre profesori care își bat/persecută elevii și auzim foarte rar despre performanțele cadrelor didactice obținute cu elevii săi la clasă sau la diferite concursuri sau competiții naționale sau internaționale? Procentul este real? Eu nu cred...
În concluzie eu consider ca este un cerc vicios: statul e dezinteresat să investească în educație, profesorul e supărat pe stat, societatea nu mai are încredere în profesor... Așadar... ce e de făcut?
Până una alta, trebuie să fim bucuroși totuși că România se află pe primul loc în Europa la producția de floarea-soarelui... E un lucru bun, zic!
Site-uri consultate:
www.portalinvatamant.ro
http://www.mediafax.ro
http://www.zf.ro
Nu vreau să caut vinovații care au dus la acest loc rușinos al României în Europa. Nu vreau nici să le iau apărarea colegilor mei profesori, doar pentru că sunt și eu profesoară. Vreau doar să înțeleg de ce s-a ajuns la asta! Am încercat să caut tot felul de cauze ale acestui efect trist din sistemul educativ românesc și m-am oprit la două idei care mi s-au părut relevante: profesorii nu își mai dau interesul și profesorii nu sunt pregătiți corespunzător. Și iarăși m-am întrebat de ce se întâmplă asta? De ce profesorii nu își mai dau interesul, de ce nu fac cu plăcere munca la catedră? Poate pentru că nu sunt motivați? Pentru că statul nostru, prin politica bugetară, arată clar cât preț pune pe educație: deși legea prevede că statul trebuie să aloce anual minim 6% din PIB pentru educație, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, după 1990. În bugetul pentru anul în curs procentul alocat pentru educație este de 2,98% din PIB.Foarte puțin!
Apoi m-am gândit: ”Ce vină au copiii că statul nu alocă bani suficienți pentru educație, implicit pentru motivarea profesorilor?” . Așa este: ”dacă nu ești motivat, dacă nu ești mulțumit de salariu, nu mai sta, schimbă-ți locul de muncă, dar nu te răzbuna pe copii!”. Ce bine ar fi dacă s-ar rezolva problema atât de simplu: ”nu-mi convine salariul, plec din învățământ, mă angajez într-o corporație ( pe bani mai mulți) și las locul cuiva care își va da interesul!”. Problema însă nu e rezolvată! Am zis ”las locul altcuiva care își va da interesul”... adică cui??? Cuiva care are un soț sau o soție care câștigă destul cât să compenseze salariul mic.Sau cuiva care are o moștenire de la vreo mătușă și care are bani destui dar vine să profeseze din pasiune. Câte cazuri or fi din acestea? Nu suficiente cât să se ocupe posturile de către oameni pasionați care să ducă la modificarea topului rușinos despre care vorbesc aici. Și atunci...cui las locul? Aici intervine legea, care spune că ”în mod excepţional, în lipsa personalului didactic calificat, consiliile de administraţie din unităţile de învăţământ pot organiza testări prin interviu şi lucrare scrisă, în profilul postului solicitat, în vederea angajării cu contract individual de muncă pe perioadă determinată de cel mult un an şcolar a personalului fără studii corespunzătoare postului, respectiv până la revenirea titularului pe post/catedră în situaţia posturilor didactice/catedrelor rezervate sau până la solicitarea postului/catedrei de un cadru didactic calificat” (Art 103, alin.3 din Metologia -cadru privind mobilitatea personalului didactic de predare în învățământul preuniversitar în anul școlar 2017-2018). Adică cum ”angajarea personalului fără studii corespunzătoare postului”? Adică poate să se angajeze ca profesor de chimie o persoană care a terminat liceul la profil uman? Sau pe un post de învățător/educator, poate să vină să lucreze cineva care are diplomă de bacalaureat dar care nu are nici măcar o ora de practică pedagogică? Cred ca da, conform legii, poate acest lucru, până când vine un calificat și solicită postul respectiv. Părerea mea personală este că acest lucru este o aberație legislativă! Este dovedită, din nou, desconsiderarea educației de către societatea noastră. De ce nu se întămplă acest lucru și în alte domenii? De ce pe un post liber de chirurg nu se poate angaja un necalificat doar o perioadă, până când se întoarce calificatul? O să râdeți și o să spuneți că nu se poate asta pentru că necalificatul poate să omoare pacientul. Dar nu cumva și în educație, încetul cu încetul, prin aceste aberații permise de lege se ajunge tot la ”omorârea” societății? Necalificații vor profesa cu pasiune? Poate ca da, unii dintre ei vor încerca. Dar vor avea elevii încredere în ei? Cu siguranță ca nu! Chiar dacă suplinitorul necalificat își dă toată silința să facă un lucru bun la catedră, părintele află în cinci minute, de pe internet, că acesta nu are studii corespunzătoare postului și deci prin urmare nu are ce să îl învețe pe copilul său. Sigur că discuția este purtată de față cu copilul care vine a doua zi la școală și le spune și colegilor că ”profa sau proful sunt cam proști...”.
Apoi nu pot să nu mă întreb de ce aproximativ 98% din știrile despre educație sunt despre profesori care își bat/persecută elevii și auzim foarte rar despre performanțele cadrelor didactice obținute cu elevii săi la clasă sau la diferite concursuri sau competiții naționale sau internaționale? Procentul este real? Eu nu cred...
În concluzie eu consider ca este un cerc vicios: statul e dezinteresat să investească în educație, profesorul e supărat pe stat, societatea nu mai are încredere în profesor... Așadar... ce e de făcut?
Până una alta, trebuie să fim bucuroși totuși că România se află pe primul loc în Europa la producția de floarea-soarelui... E un lucru bun, zic!
Site-uri consultate:
www.portalinvatamant.ro
http://www.mediafax.ro
http://www.zf.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu